Plec ,vin ,respir,mă intorc,tremur.trăiesc.Poate că dintre toate acestea,ultimul cuvânt e cel mai relevant.Trăiesc adesea prin lucruri si oameni.Altfel,cum aş putea oare?Am ales de ceva vreme să împart in două locurile ,şi aşa fara să vreau,am imparţit şi oamenii.Unii-abia îi cunosc ,alţii-mă aşteaptă să revin,alţii se prefac că m+au uitat,dar credeţi-mă ,tot mă aşteaptă şi aceştia.
Aşa m-am împărţit eu în aici şi acolo,în ei şi ei.Aici,inima respiră prin milioane de oameni.Aici totul e de o copleşitoare grandoare barocă.Plăcută ochiului,ce-i drept,grandoarea,dar uneori ,greu de suportat.Aici sunt oameni.Mulţi,mulţi,mulţi oameni,incât dacă i-ai aşeza unul lânga altul ar depăşi lungimea drumului meu spre casă.Şi sunt oameni,şi sunt mulţi,de toate felurile.Şi pentru că demult am zis că am să scriu despre ei,să vă conving că sunt in stare să mă ţin de propriile-mi cuvinte.
*
Primul om de-aici îmi e cunoscut din păcate doar într-o zecime,dar râmane una din amintirile cele mai vii.Nu mai e acum ,dar eu stau şi scriu din camera ei cu vedere la stradă,din locul unde stătea oglinda ei înaltă dintre ferestre.Mulţi ani trecuseră peste chipul ei şi i-l uscaseră,ii şterseseră privirea care te mai fixează doar in vechile ei fotografii.Ne despărţeau 82 de ani.Singurul lucru fizic pe care vi-l pot divulga...A văzut multe,şi,pentru mine,a lăsat în urmă tot atât de multe lucruri.Mi-a lăsat destule amintiri.A lăsat imaginile vii ale unei lumi pe care n-am putut să o cunosc de dinauntru.Medalionul ei stă agăţat la gâtul meu aproape in fiecare zi.Broşa ei din strassuri acoperită cu praf interbelic mă face şi pe mine sa strălucesc.Lanţişorul cu bila mişcătoare a ajuns şi la mine şi încă mai atrage priviri după ce a atârnat obosit la gatul ei şi-al mamei.Nu pot uită cât de importante au fost fotografiile şi mărunţişurile ei cotidiene pentru proiectul meu de la română.De ce a păstrat femeia asta până şi un abonament de tramvai de acum cincizeci de ani?De ce au rămas atâtea lucruri mici din viaţa ei în mâinile mele?M-am întrebat de multe ori şi aproape ca de fiecare dată mi-am dat răspunsul singură.Iubea tot ce era al ei şi iubea o lume care se înecase in demult in uitare.Iubea,spre sfârşitul vieţii,doar amintiri clădite din praf şi molii.A vrut prea mult de la viaţa şi credea că este indeajuns de puternică pentru ca viaţa sa-i dea tot ce ea cere.A fost şi egoistă,căci altfel,acest articol nu era scris acum de o fată căreia i-ar fi stră-stră-mătuşă,ci probabil de vreo stră-nepoată.A învăţat să supravieţuiască prin ea însăşi.A ştiut să se resemneze când a fost nevoie şi să găseasca şi soluţia favorabilă ei.Nu s-a resemnat decât in doua privinţe:n-a renunţat la nimic al ei şi a vrut să trăiască pâna in ultimele zile.Poate greşea ,poate cerea prea mult ,atât de mult încât nu mai putea măsura cât cere vieţii.Dar cine sunt eu acuma ca s-o judec?Cine ştie dacă nu mi se va întâmpla la fel.
Îi datorez ceva important.Prin ea mi-am creat cel mai iubit vis la care am şi ajuns.
