Când invăţa ceva nou ,îi era mereu teamă.Poate de aceea nu se jucase la fel de mult ca ceilalţi in copilărie şi îşi lăsase creativitatea sa trăiască doar în imaginaţie.Aşa a crescut mereu înconjurată de teamă.Teama de a nu dezamăgi.Şi trist este şi că teama fetei se împărţea pe din două.P de-o parte îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăşi ,iar pe de altă parte să nu îi dezamăgească pe ceilalţi.Ultima teamă dintre cele doua era un sentiment foarte puternic.
Teama a convins-o întotdeauna că e nevoie de reguli.Şi aşa cum privea ea lumea prin sticla rece ce se aburea in zilele de iarnă,a început de devreme să îşi creeze propriile reguli.E drept,exagerez când spun asta ,căci nu-i nevoie nici măcar de vreun strop de creativitate atunci când vrei să faci nişte reguli.
A venit o zi în care şi-a spus că va încălca una dintre regulile ei.Şi-a înfruntat teama ,a luat lista de reguli şi aşa aspra cum era hârtia aceea ,o mototoli pana se făcuse moale şi aproape ruptă.Apoi luă foaia si o aruncă într-un colţ al camerei sale ,fară să mai privească cum primele creatii de-ale ei care puteau fi simţite intre degete,se afundau în praf şi întuneric.
În ritmul muzicii vechi pe care o asculta in fiecare zi,s-a hotărât păşind pe petice de zăpadă încă netopită,să schimbe ceva în viaţa ei.Se hotărâse să înveţe să meargă pe bicicletă.Când de-abia se urcă pe maşinăria de metal ,brusc,se facu primavară şi apoi,în câteva clipiri de gene,veni şi vara.Începuse să meargă pe drumul plat ,de asfalt negru,cu mâinile încordate pe ghidon,cu geanta de poştaş atârnându-i pe şoldul stâng,cu rochia albastră lunga ridicata de vânt deasupra genunchilor ,cu privirea dreapta şi cu gura-i zâmbitoare.În câteva minute,descoperi libertatea.E ra uriaşă,colorată,precum un tort cu mii de etaje acoperit de bomboane in toate culorile din care puteai să mănânci la nesfârşit ,fără sa te saturi sau te îngraşi.
Acum mergea cu părul fluturându-i in palele vântului cald de vară şi capul plin de vise.Crezu că ar fi interesant sa îşi schimbe drumul şi,fără sa vrea ,apucă pe o colină plină de bolovani.Urcuşul greu şi plin de zdruncinături îi sorbea cu nesaţ până şi ultimul strop de energie.Urcă uliţa şi se opri să respire aerul curat pentru câteva clipe.Avea chipul ud de sudoare,dar satisfacţia reuşitei îi păstra zâmbetul pe faţă.Hotărî că nu mai e timp de pierdut şi urcă din nou pe bicicletă.Merse străduţe multe,negre şi întortocheate,luminoase sau întunecate,dar nu îşi pierdu zambetul.Obosi,dar spiritul ei nu voia să recunoască lucrul ăsta.Cu o putere pe care nu o mai simţise ,începu să pedeleze atat de repede încat abia mai putea respira,iar roţile se loveau cu aerul ,nu cu asfaltul.Atunci apucă pe o străduţă îngustă care se prelungea într-un pod şubred de lemn putrezit şi apoi cobora într-o panta nu foarte lină.Şi coborî colina cu încredere in tot ceea ce cunoscuse pană atunci,ştiind că nimic nou nu se putea ivi în calea ei.Hotărî să coteasca la stanga pe o uliţa pietruită,dupa ce va fi coborat.Toate astea îi trecură prin cap într-o făramă de clipă,cu o viteză pe care numai încrederea în propriul ei vis ar putea crea-o.Dar nu putu să cotească,viteza cu care mergea era prea mare.De teama să nu cadă şi să se lovească ,aruncă bicicleta cu putere şi în cateva secunde îşi regăsi echilibrul.Cand ridică maşinăria de metal ,plastic şi cauciuc,observă că se stricase.Sărise lanţul ,dar ea nu ştia să repare o bicicletă.Nu se gandise de dianainte ca pentru a învăţa să meargă pe ea trebuie să şi cadă.Atunci ,merse pe langă bicicleta.Parea mult mai grea ţi abia o mişca,iar picioarele-i păreau asemea şi abia le mai tara.Mergea îngreunată de tristeţea propriului eşec.
Ajunse în curtea casei,apoi deschise usa garajului şi aşeză bicicleta în camera cea mai prăfuită şi întunecatăŞtia că nu avea cum să o repare vreodată.Spera nici sa nu se mai întoarcă in camera aceea.Credea că e o pierdere de timp pentru o fată ca ea să înveţe cum se repară o bicicletă.Şi-apoi,îi era teamă.Teamă că nu va reuşi.
Şi totuşi ,continua să fie confuză.Nu-şi putea explica cum de o fată ca ea ,care crescuse toată viaţa la campie,a putut să urce cu bicicleta ei toate colinele acelea.Nu reuşea să înţeleagă de unde apăruseră dealurile .
Astfel,se întoarse cu teamă cea veche în camera ei.Luă de pe podea hartia cu reguli,prăfuită şi aproape ruptă.Îsi dădu seama că e nevoie sa scrie alte reguli.De atunci ,însă,toate regulile le încălca la scurt timp după ce le scria.Nimic nu mai era la fel.Pană şi fata din acuarela de deasupra capului patului nu mai părea fericită că stă pe malul mării,ci zambea amar şi o privea speriată.
În zilele ploioase ,cobora in garajul de la subsolul casei şi mai arunca un ochi către bicicletă sau o ştergea de praf. Ofta şi se întreba: prea multe vise sau prea multe reguli?Ce poate fi mai rău?
Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată.Se mai spune şi că nici prima dragoste nu se uită niciodată.
Se spun multe...
