Zborul secundelor

Ceasul ticăie si nu uită niciodată vreo secundă.Ăsta e el;de-aia e ceas,ca să numere secundele,minutele,orele,zilele,săptămânile,lunile si anii.Tot,tot timpul,ca să-i arate şi miopului si ignorantului ca timpul trece.Şi n-o să poată nici miopul să se chinuie să revada ce-i în spatele lui, nici ignorantul să simtă ce nu a vrut să simtă ieri.
Ceasul de pe perete nu e potrivit,doar secundarul se mişcă.E de ajuns să vă arăt că timpul trece la fel din orice unghi veţi privi ceasul .V-aş ruga să priviţi din toate unghiurile.
Asta e partea ceasului,slujba care i-a fost dată din naştere ,sau mai precis şi cu mult mai corect,din fabrică pentru că el e un obiect , doar vă arată ,nu simte timpul care trece.Partea mea e partea de care cred că sunteţi măcar foarte puţin interesaţi.Ştiu sigur că voi nu sunteţi ceasuri,altfel nu aţi fi curioşi să aflaţi ce am de povestit.
Eu nu sunt ceas,cum voi singuri ar fi trebuit să vă daţi seama până acum.Eu simt timpul.Da ,din păcate ,eu simt timpul şi în ultimii anii parcă timpul a alergat la Jocurile Olimpice si a mai şi luat medalie.Iata-mă ,departe de podium ca o adevărată învinsă.Simt asta mai ales în legătură cu oamenii pe care i-am iubit mult,care erau lângă mine mai mereu şi pe care îi simţeam la rândul meu lângă mine.Ne priveam ,vorbeam ,alergam unii după ceilalţi şi mereu înţelegeam totul.Atunci nu erau spaţii goale între cunvinte.Şi am crescut şi odată cu noi au crescut şi spaţii mari şi de-un alb orbitor între cuvinte .Am crescut grăbit,haotic,forţaţi de exterior,de ce vedeam noi din spatele ferestrei.Am crescut în ritmul secundelor care veneau nebune una după alta şi pe care acum nici eu nici voi nu mai avem cum să le convingem să se întoarcă.Secundă după secundă s-au strâns bucuria,dezamăgirea ,fericirea,curiozitatea ,invidia,admiraţia,niciuna în aceeaşi cantitate la fiecare dintre noi.Aşa am început şi noi să fabricăm ceea ce adulţilor le place să numească cinic experienţă de viaţă.Sună urât,sună şi dur,dar ea reprezintă sintagma care se potriveşte cel mai bine.Acum nu mai alergăm în clasa din internatul din spatele şcoliii,acum alergăm orbi unii spre alţii,fară scop,fară speranţa că ne vom putea opri ca să ne tragem sufletul măcar o clipa şi cu din ce in ce mai multă răutate.Nu mai ştim să explorăm aleile umede şi întunecoase ale cartierului de blocuri.Acum credem că noi suntem cei care descoperim alei noi şi că suntem şi cei care ştiu unde conduc toate aleile noastre noi-descoperite.Nu ne-a oprit nimeni pe drum să ne spună că au mai călătorit şi altii pe unde păşim noi acum cu ignoranţă de cuceritori.N-a durat decât o înşiruire de secunde ca fiecare dintre noi să meargă pe propria alee „descoperită”,să ne îndepărtăm de clasa tapetată cu picturi infantile de unde plecasem cu toţii.Acum ne căutam unii pe alţii într-un întuneric în care abia ne putem ţine ochii deschişi,înconjuraţi de un aer rece care ne pătrunde până la oase.Când în sfârşit ne găsim,întunericul nu ne mai lasă să ne recunoaştem,ne face să uitam fel de fel de amanunte pe care înainte de zborul secundelor le ştiam.Astfel,a ne înţelege şi a ne privi devine o sarcina peste puterile noastre.Ochii se obişnuiesc cu întunericul şi devin leneşi ;nu-i mai caută pe cei pe care i-am pierdut pe drum.Ajungem să vedem doar umbrele din viaţa noastră ,nu oamenii pe care i-am iubit şi care n-eau iubit la randul lor.E trist ,nu,ce pot face nişte secunde adunate?Aţi zice că o secundă nu înseamnă nimic,dar cât înseamnă sute de milioane de secunde?Demult,cu puţin timp înainte de zborul secundelor,cineva ne-a întrebat dacă putem să calculăm numarul secundelor pe care le-am trăit până atunci.Am râs zicând că nu putem socoti doar de frica de a afla ceva ce ştiam oricum:fiecare clipă conteză,se adună cu alte clipe.Clipele celui care ne rugase să adunăm secunde au fost adunate intr-o zi de cel care priveşte şi face mai multe socoteli decât oricine,calculează extrem de bine şi e singurul care ştie unde duc toate aleile noastre.
Înapoi pe alei ne căutăm,ne căutăm haotic şi nu ne oprim.În acelaşi timp,fiecare mergem pe aleea noastră.Când ne regăsim,aproape orbi,rezistăm o clipă,acolo unde se intersectează aleile şi aflăm prea puţin din ce-a mai întâlnit fiecare din noi pe drum.Vederea slaba îngreunează totul.
Spuneţi-mi ,voi,umbre din întuneric,vom găsi într-o zi drumul înapoi sau de-acum înainte fiecare dintre noi e o umbra pe aleea “proprie”(cucerită în iluziile noastre)?