Zborul secundelor

Ceasul ticăie si nu uită niciodată vreo secundă.Ăsta e el;de-aia e ceas,ca să numere secundele,minutele,orele,zilele,săptămânile,lunile si anii.Tot,tot timpul,ca să-i arate şi miopului si ignorantului ca timpul trece.Şi n-o să poată nici miopul să se chinuie să revada ce-i în spatele lui, nici ignorantul să simtă ce nu a vrut să simtă ieri.
Ceasul de pe perete nu e potrivit,doar secundarul se mişcă.E de ajuns să vă arăt că timpul trece la fel din orice unghi veţi privi ceasul .V-aş ruga să priviţi din toate unghiurile.
Asta e partea ceasului,slujba care i-a fost dată din naştere ,sau mai precis şi cu mult mai corect,din fabrică pentru că el e un obiect , doar vă arată ,nu simte timpul care trece.Partea mea e partea de care cred că sunteţi măcar foarte puţin interesaţi.Ştiu sigur că voi nu sunteţi ceasuri,altfel nu aţi fi curioşi să aflaţi ce am de povestit.
Eu nu sunt ceas,cum voi singuri ar fi trebuit să vă daţi seama până acum.Eu simt timpul.Da ,din păcate ,eu simt timpul şi în ultimii anii parcă timpul a alergat la Jocurile Olimpice si a mai şi luat medalie.Iata-mă ,departe de podium ca o adevărată învinsă.Simt asta mai ales în legătură cu oamenii pe care i-am iubit mult,care erau lângă mine mai mereu şi pe care îi simţeam la rândul meu lângă mine.Ne priveam ,vorbeam ,alergam unii după ceilalţi şi mereu înţelegeam totul.Atunci nu erau spaţii goale între cunvinte.Şi am crescut şi odată cu noi au crescut şi spaţii mari şi de-un alb orbitor între cuvinte .Am crescut grăbit,haotic,forţaţi de exterior,de ce vedeam noi din spatele ferestrei.Am crescut în ritmul secundelor care veneau nebune una după alta şi pe care acum nici eu nici voi nu mai avem cum să le convingem să se întoarcă.Secundă după secundă s-au strâns bucuria,dezamăgirea ,fericirea,curiozitatea ,invidia,admiraţia,niciuna în aceeaşi cantitate la fiecare dintre noi.Aşa am început şi noi să fabricăm ceea ce adulţilor le place să numească cinic experienţă de viaţă.Sună urât,sună şi dur,dar ea reprezintă sintagma care se potriveşte cel mai bine.Acum nu mai alergăm în clasa din internatul din spatele şcoliii,acum alergăm orbi unii spre alţii,fară scop,fară speranţa că ne vom putea opri ca să ne tragem sufletul măcar o clipa şi cu din ce in ce mai multă răutate.Nu mai ştim să explorăm aleile umede şi întunecoase ale cartierului de blocuri.Acum credem că noi suntem cei care descoperim alei noi şi că suntem şi cei care ştiu unde conduc toate aleile noastre noi-descoperite.Nu ne-a oprit nimeni pe drum să ne spună că au mai călătorit şi altii pe unde păşim noi acum cu ignoranţă de cuceritori.N-a durat decât o înşiruire de secunde ca fiecare dintre noi să meargă pe propria alee „descoperită”,să ne îndepărtăm de clasa tapetată cu picturi infantile de unde plecasem cu toţii.Acum ne căutam unii pe alţii într-un întuneric în care abia ne putem ţine ochii deschişi,înconjuraţi de un aer rece care ne pătrunde până la oase.Când în sfârşit ne găsim,întunericul nu ne mai lasă să ne recunoaştem,ne face să uitam fel de fel de amanunte pe care înainte de zborul secundelor le ştiam.Astfel,a ne înţelege şi a ne privi devine o sarcina peste puterile noastre.Ochii se obişnuiesc cu întunericul şi devin leneşi ;nu-i mai caută pe cei pe care i-am pierdut pe drum.Ajungem să vedem doar umbrele din viaţa noastră ,nu oamenii pe care i-am iubit şi care n-eau iubit la randul lor.E trist ,nu,ce pot face nişte secunde adunate?Aţi zice că o secundă nu înseamnă nimic,dar cât înseamnă sute de milioane de secunde?Demult,cu puţin timp înainte de zborul secundelor,cineva ne-a întrebat dacă putem să calculăm numarul secundelor pe care le-am trăit până atunci.Am râs zicând că nu putem socoti doar de frica de a afla ceva ce ştiam oricum:fiecare clipă conteză,se adună cu alte clipe.Clipele celui care ne rugase să adunăm secunde au fost adunate intr-o zi de cel care priveşte şi face mai multe socoteli decât oricine,calculează extrem de bine şi e singurul care ştie unde duc toate aleile noastre.
Înapoi pe alei ne căutăm,ne căutăm haotic şi nu ne oprim.În acelaşi timp,fiecare mergem pe aleea noastră.Când ne regăsim,aproape orbi,rezistăm o clipă,acolo unde se intersectează aleile şi aflăm prea puţin din ce-a mai întâlnit fiecare din noi pe drum.Vederea slaba îngreunează totul.
Spuneţi-mi ,voi,umbre din întuneric,vom găsi într-o zi drumul înapoi sau de-acum înainte fiecare dintre noi e o umbra pe aleea “proprie”(cucerită în iluziile noastre)?

Despre mersul pe bicicletă

Când invăţa ceva nou ,îi era mereu teamă.Poate de aceea nu se jucase la fel de mult ca ceilalţi in copilărie şi îşi lăsase creativitatea sa trăiască doar în imaginaţie.Aşa a crescut mereu înconjurată de teamă.Teama de a nu dezamăgi.Şi trist este şi că teama fetei se împărţea pe din două.P de-o parte îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăşi ,iar pe de altă parte să nu îi dezamăgească pe ceilalţi.Ultima teamă dintre cele doua era un sentiment foarte puternic.
Teama a convins-o întotdeauna că e nevoie de reguli.Şi aşa cum privea ea lumea prin sticla rece ce se aburea in zilele de iarnă,a început de devreme să îşi creeze propriile reguli.E drept,exagerez când spun asta ,căci nu-i nevoie nici măcar de vreun strop de creativitate atunci când vrei să faci nişte reguli.
A venit o zi în care şi-a spus că va încălca una dintre regulile ei.Şi-a înfruntat teama ,a luat lista de reguli şi aşa aspra cum era hârtia aceea ,o mototoli pana se făcuse moale şi aproape ruptă.Apoi luă foaia si o aruncă într-un colţ al camerei sale ,fară să mai privească cum primele creatii de-ale ei care puteau fi simţite intre degete,se afundau în praf şi întuneric.
În ritmul muzicii vechi pe care o asculta in fiecare zi,s-a hotărât păşind pe petice de zăpadă încă netopită,să schimbe ceva în viaţa ei.Se hotărâse să înveţe să meargă pe bicicletă.Când de-abia se urcă pe maşinăria de metal ,brusc,se facu primavară şi apoi,în câteva clipiri de gene,veni şi vara.Începuse să meargă pe drumul plat ,de asfalt negru,cu mâinile încordate pe ghidon,cu geanta de poştaş atârnându-i pe şoldul stâng,cu rochia albastră lunga ridicata de vânt deasupra genunchilor ,cu privirea dreapta şi cu gura-i zâmbitoare.În câteva minute,descoperi libertatea.E ra uriaşă,colorată,precum un tort cu mii de etaje acoperit de bomboane in toate culorile din care puteai să mănânci la nesfârşit ,fără sa te saturi sau te îngraşi.
Acum mergea cu părul fluturându-i in palele vântului cald de vară şi capul plin de vise.Crezu că ar fi interesant sa îşi schimbe drumul şi,fără sa vrea ,apucă pe o colină plină de bolovani.Urcuşul greu şi plin de zdruncinături îi sorbea cu nesaţ până şi ultimul strop de energie.Urcă uliţa şi se opri să respire aerul curat pentru câteva clipe.Avea chipul ud de sudoare,dar satisfacţia reuşitei îi păstra zâmbetul pe faţă.Hotărî că nu mai e timp de pierdut şi urcă din nou pe bicicletă.Merse străduţe multe,negre şi întortocheate,luminoase sau întunecate,dar nu îşi pierdu zambetul.Obosi,dar spiritul ei nu voia să recunoască lucrul ăsta.Cu o putere pe care nu o mai simţise ,începu să pedeleze atat de repede încat abia mai putea respira,iar roţile se loveau cu aerul ,nu cu asfaltul.Atunci apucă pe o străduţă îngustă care se prelungea într-un pod şubred de lemn putrezit şi apoi cobora într-o panta nu foarte lină.Şi coborî colina cu încredere in tot ceea ce cunoscuse pană atunci,ştiind că nimic nou nu se putea ivi în calea ei.Hotărî să coteasca la stanga pe o uliţa pietruită,dupa ce va fi coborat.Toate astea îi trecură prin cap într-o făramă de clipă,cu o viteză pe care numai încrederea în propriul ei vis ar putea crea-o.Dar nu putu să cotească,viteza cu care mergea era prea mare.De teama să nu cadă şi să se lovească ,aruncă bicicleta cu putere şi în cateva secunde îşi regăsi echilibrul.Cand ridică maşinăria de metal ,plastic şi cauciuc,observă că se stricase.Sărise lanţul ,dar ea nu ştia să repare o bicicletă.Nu se gandise de dianainte ca pentru a învăţa să meargă pe ea trebuie să şi cadă.Atunci ,merse pe langă bicicleta.Parea mult mai grea ţi abia o mişca,iar picioarele-i păreau asemea şi abia le mai tara.Mergea îngreunată de tristeţea propriului eşec.
Ajunse în curtea casei,apoi deschise usa garajului şi aşeză bicicleta în camera cea mai prăfuită şi întunecatăŞtia că nu avea cum să o repare vreodată.Spera nici sa nu se mai întoarcă in camera aceea.Credea că e o pierdere de timp pentru o fată ca ea să înveţe cum se repară o bicicletă.Şi-apoi,îi era teamă.Teamă că nu va reuşi.
Şi totuşi ,continua să fie confuză.Nu-şi putea explica cum de o fată ca ea ,care crescuse toată viaţa la campie,a putut să urce cu bicicleta ei toate colinele acelea.Nu reuşea să înţeleagă de unde apăruseră dealurile .
Astfel,se întoarse cu teamă cea veche în camera ei.Luă de pe podea hartia cu reguli,prăfuită şi aproape ruptă.Îsi dădu seama că e nevoie sa scrie alte reguli.De atunci ,însă,toate regulile le încălca la scurt timp după ce le scria.Nimic nu mai era la fel.Pană şi fata din acuarela de deasupra capului patului nu mai părea fericită că stă pe malul mării,ci zambea amar şi o privea speriată.
În zilele ploioase ,cobora in garajul de la subsolul casei şi mai arunca un ochi către bicicletă sau o ştergea de praf. Ofta şi se întreba: prea multe vise sau prea multe reguli?Ce poate fi mai rău?
Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată.Se mai spune şi că nici prima dragoste nu se uită niciodată.
Se spun multe...

O inimă respiră prin mii de oameni

Plec ,vin ,respir,mă intorc,tremur.trăiesc.Poate că dintre toate acestea,ultimul cuvânt e cel mai relevant.Trăiesc adesea prin lucruri si oameni.Altfel,cum aş putea oare?Am ales de ceva vreme să împart in două locurile ,şi aşa fara să vreau,am imparţit şi oamenii.Unii-abia îi cunosc ,alţii-mă aşteaptă să revin,alţii se prefac că m+au uitat,dar credeţi-mă ,tot mă aşteaptă şi aceştia.
Aşa m-am împărţit eu în aici şi acolo,în ei şi ei.Aici,inima respiră prin milioane de oameni.Aici totul e de o copleşitoare grandoare barocă.Plăcută ochiului,ce-i drept,grandoarea,dar uneori ,greu de suportat.Aici sunt oameni.Mulţi,mulţi,mulţi oameni,incât dacă i-ai aşeza unul lânga altul ar depăşi lungimea drumului meu spre casă.Şi sunt oameni,şi sunt mulţi,de toate felurile.Şi pentru că demult am zis că am să scriu despre ei,să vă conving că sunt in stare să mă ţin de propriile-mi cuvinte.

*

Primul om de-aici îmi e cunoscut din păcate doar într-o zecime,dar râmane una din amintirile cele mai vii.Nu mai e acum ,dar eu stau şi scriu din camera ei cu vedere la stradă,din locul unde stătea oglinda ei înaltă dintre ferestre.Mulţi ani trecuseră peste chipul ei şi i-l uscaseră,ii şterseseră privirea care te mai fixează doar in vechile ei fotografii.Ne despărţeau 82 de ani.Singurul lucru fizic pe care vi-l pot divulga...A văzut multe,şi,pentru mine,a lăsat în urmă tot atât de multe lucruri.Mi-a lăsat destule amintiri.A lăsat imaginile vii ale unei lumi pe care n-am putut să o cunosc de dinauntru.Medalionul ei stă agăţat la gâtul meu aproape in fiecare zi.Broşa ei din strassuri acoperită cu praf interbelic mă face şi pe mine sa strălucesc.Lanţişorul cu bila mişcătoare a ajuns şi la mine şi încă mai atrage priviri după ce a atârnat obosit la gatul ei şi-al mamei.Nu pot uită cât de importante au fost fotografiile şi mărunţişurile ei cotidiene pentru proiectul meu de la română.
De ce a păstrat femeia asta până şi un abonament de tramvai de acum cincizeci de ani?De ce au rămas atâtea lucruri mici din viaţa ei în mâinile mele?M-am întrebat de multe ori şi aproape ca de fiecare dată mi-am dat răspunsul singură.Iubea tot ce era al ei şi iubea o lume care se înecase in demult in uitare.Iubea,spre sfârşitul vieţii,doar amintiri clădite din praf şi molii.A vrut prea mult de la viaţa şi credea că este indeajuns de puternică pentru ca viaţa sa-i dea tot ce ea cere.A fost şi egoistă,căci altfel,acest articol nu era scris acum de o fată căreia i-ar fi stră-stră-mătuşă,ci probabil de vreo stră-nepoată.A învăţat să supravieţuiască prin ea însăşi.A ştiut să se resemneze când a fost nevoie şi să găseasca şi soluţia favorabilă ei.Nu s-a resemnat decât in doua privinţe:n-a renunţat la nimic al ei şi a vrut să trăiască pâna in ultimele zile.Poate greşea ,poate cerea prea mult ,atât de mult încât nu mai putea măsura cât cere vieţii.Dar cine sunt eu acuma ca s-o judec?Cine ştie dacă nu mi se va întâmpla la fel.
Îi datorez ceva important.Prin ea mi-am creat cel mai iubit vis la care am şi ajuns.

Cautari

Caut lumina,caci de la becul mic si fara puteri ce sta in spatele meu,nu ajunge prea multa in fata ochilor mei.Caut linistea in care sa pot incepe o alta liniste;somnul.Caut gandurile care m-ar putea ajuta sa scriu mai departe.Caut prin lume oamenii pe care ar trebui sa-i tin aproape.Caut o zi de fericire ,dar s-a pierdut pe drumul deja mers.
Ce-ar fi daca as opri timpul si m-as intoarce la lucrurile gasite,dar acum pierdute?As fi in stare sa fac ceva pentru a nu le mai pierde si a doua oara?Trebuie oare sa ne intoarcem la ce am pierdut pentru a recupera,sau pierderea e doar un semn ca trebuie continuata cautarea?Cautam,atunci,pentru a umple golul pierderii si pentru a avea mai mult de atat.
Am citit in atatea locuri si atatia oameni spun ca ,de fapt,in viata ne cautam pe noi insine.Mai degraba, tind sa cred ca ne aflam in cautarea modalitatilor de a ne schimba.Imi pare ca sunt precum o bucata moale de caciuc pe care incerc sa o intind cat mai mult.De cele mai multe ori, ea se reface,revenind la forma initiala,caci esenta personalitatii nu se pierde niciodata.Incercand sa trag cu mai multa putere,cauciucului se va rupe ,si o bucata mica din mine se va pierde pe asfaltul negru,contopindu-se cu lumea.Si restul,marea masa din care o particica s-a rupt,va ramane asa.Iata ca ne putem schimba uneori fara sa mai existe vreun drum de intors spre ce eram in trecut.
Ma repet acum(e un lucru care probabil sta in esenta):as vrea sa pot opri timpul si cautarea "eu-lui" meu si a "eu-lui" tau.As vrea sa fi ramas esente din trecut pentru totdeauna.
Dar poate-i mai bine asa, caci odata rupta particica de cauciuc(inima, minte,suflet;poate toate la un loc),doar un alt timp o mai poate aseza la loc.
Cautam pentru a umple golul pierderii si a avea mai mult de atat.Mult mai mult.

"Eu sunt cautarea mea de sine"
Mircea Cartarescu

Pentru ziua in care voi putea spune asta.

Back to the roots(si o poveste din locul cu radacinile)

Haide-ti sa ne imaginam ca nu mai avem un lucru(ceva nu conteaza ce) pentru o zi!Ziua va parea mai goala,urmatoarea zi si mai goala,si apoi, incet-incet ni se va face dor de lucrul acela.Veti simti ca va este dor de ceva ce poate inainte era insignifiant,poate chiar iritant,dar acum e altceva.Nu stit sa spuneti daca s-a transformat in ceva mai bun ,sau daca a ramas la fel.
Mai rau decat cu un simplu obiect este atunci cand renuntam la oameni,la locuri , la ideile noastre sau la sperantele pe care credeam ca le vom pastra mereu.Cred ca la acestea nu renuntam,in sensul pur al cuvantului,niciodata,doar le indepartam de mintea noastra.Le pastram totusi intr-o arhiva ostila si intunecoasa din inima noastra,acolo unde stau fara rasuflare toate amintirile pe care incercam sa le uitam.Suna paradoxal:"amintiri pe care vrem sa le uitam",dar da asa e,avem multe din acestea,sau poate am doar eu si traiesc cu impresia ca asa li se intampla si celorlalti.
Acum nu mult timp erau multi oameni,multe idei si un oras de care voiam sa scap.Pastrand tonul cu care am inceput,le-as numi "lucruri la care voiam sa renunt".Nu credeam ca voi reusi,dar iata-ma in alt loc,poate un pic mai singura decat atunci cand de-abia incercam sa visez.Dupa ce am renuntat la atatea,am inceput sa le simt lipsa.Asa cum am spus ,n-am renuntat in adevaratul sens al cuvantului la nici unul dintre ele;la unele ma intorc acum cu placere,iar pe altele le-am asezat cu grija in arhiva intunecoasa si incerc sa le pastrez acolo.
Ce inseamna amintirile fara rasuflare pentru mine?Poate ca sunt balariile uriase din spatiul verde din fata fostei scoli,poate ca sunt unii oamenii ipocriti care inca ma mai iubesc,poate ca e liceul cu cladirea lui comunista care m-a primit cu usile deschise,poate ca sunt ochii mari care se rotesc si privesc cu mirare tot peisajul acesta.Sunt lucrurile de care mi-am dorit sa scap,lucruri pe care le iubeam sau le uram ,dar pe care acum le privesc altfel ,doar pentru ca a intervenit in mine: nostalgia.
Cufundat adanc in praf si in tacere,asa era acum doar cateva zile orasul.Oricine ar intra pentru prima oara acolo ar spune ca sunt nebun cand afirm ca acolo sunt locuri pe care le iubesc.Atatea franturi de strazi care sunt comori pentru mine, atatea banci pe care mi-am petrecut sute de ore din viata,atatea ferestre si usi pe care le priveam minute-n sir...Fiecare lucru de acolo e legat de ceva ,e legat de vreo poveste sau ,de cele mai multe ori,din pacate,de un om.
Acum vine povestea din locul cu radacinile:

"Intr-o sala plina de copii si de zumzetul continuual acestora,o invatatoare incerca sa-si duca pana la capat ora de aritmetica,ultima din acea zi.Femeia era lunga si slaba,cu fata pamantie si cam uscata,dar era totusi o prezenta destul de placuta.Era un om interesant pentru cei saptesprezece omulte din clasa intai A.Desi erau un pic mai mult din jumatate dintr-o clasa obisnuita,invatatoarei nu ii era usor sa ii tina in frau.Avea o privire calda,cu ochii negri migdalati,intotdeauna conturati de o linie tremurata de tus negru.Pielea ei maslinie stralucea intr-un mod ciudat si violent din cauza machiajului.Avea chipul armonios cu buze simetrice ,perfect conturate , mari si un zambet candid.Asa o percepeau si cei de dinauntrul clasei si ii spuneau "doamna".
In timp ce "doamna" explica despre adunare si scadere ,susotelile fetelor de pe randul de la perete deveneau din ce in se mai pregnante.Mara era una dintre ele ,inalta incat puteai sa spui ca era in clasa a cincea .Nu era ea lidera grupului,de fapt aproape toate fetele erau ,intr-una din zile ,liderul grupului.Intotdeauna cu Mara era si Oana ,mult mai scunda ,purtand mereu ochelarii ei colorati cu gargarite.Printre ele mai era si Anda ,o fata zambitoare cu parul castaniu si lung ,curgandu-i pe umeri.Lili era mica si slaba ,avea parul blond ,tuns bob si ochelari rotunzi ,amintind de Harry Potter care urma sa fie eroul coilariei ei.Alexandra era mereu posesiva posesiva si rautacioasa ,dar ii trecea repede supararea despre orice cearta .Avea mereu parul prins in varful capului intr-o coada.Avea ochii mari si caprui ,iar atunci cand zambea tot chipul i se lumina.Nu in toate zilele , se alaturau grupului si nedespartitele Serena si Diana,bune prietene si in ziua de azi.Erau total opuse :Serena inalta ,deloc gratioasa pe vremea aceea,era inalta ,durdulie si avea parul tuns scut si castaniu inchis,iar Diana era miniona si foarte slaba cu o privire verde patrunzatoare.
Dupa ce cloputelul suna pentru a anunta sfarsitul zilei de scoala fetele isi stransera repede lucrurile ,le indesara in ghiozdanele colorate si iesira chicotind din clasa.Asta nu inainte da a-i spune un "buna ziua" taraganat invatatoarei lor.Mergeau pe coridorul ingust si intunecat din internatul liceului.(Clasele mici fusesera muatate in internatul liceului pentru a se evita aglomeratia.)Iesind in soarele de inceput se iau de mana si apoi sar.Mersera impreuna pana in curtea liceului.Acolo,langa terenul de sport era o baraca de metal vopsita in alb si verde-unul din chioscurile scolii,In fiecare zi una dintre fete "facea cinste",asa cum lor le placea sa spuna.Una dintre ele cumpara pentru toate celelalte cate un pahar de suc de la dozator.Vanzatoarea durdulie zi zambitoare le dadea cate un pahar de plastic alb umplut cu sucul colorat violent ,acidulat ,care avea zilnic acelasi gust artificial.Totusi ele sorbeau incet din paharul cu suc si se intorceau alene spre internat.Mergeau pe asfaltul plin de praf care si ridica in aer si le murdarea sosetele si gulerele bluzelor albe.Iesira si din curtea internatului si abia de-acum pot spune ca incepea incursiunea lor in oraselul gri.In dreapta era "locul unde duc oamenii gunoiul ",dupa cum spusese una dintre fetite.Acolo misunau mereu caini maidanezi imfometati si tiganusi care scotoceau dupa vreo bucatica de mancare.Chiar si acum,dupa multi ani,locul a ramas la fel ,iar izul de mancare stricata inca mai pluteste in aer.In fata lor se inaltau blocurile comuniste ca niste monstri hidosi.Desi erau cladiri tinere(aveau aproximativ douazeci de ani),aratau ca si cand ar fi trecut prin ambele razboaie mondiale si nimeni nu le-ar mai fi locuit de atunci.Pentru ele erau cele mai urate lucruri pe care isi inchipuiau ca le-ar putea vedea vreodata.Aveau sa-si dea seama ca pe lume exista si blocuri mai urate ca acelea si oameni rai si nedreptate,dar atunci viata li se parea la fel de colorata ca sucul din paharele albe pe care il sorbeau cu inghitituri mici.Ele isi continuara drumul spre stanga ,trecand pe langa o cladire ciudata care gazduia o brutarie si cativa maidanezi care dormeau fericiti in soare.Apoi patrundeau in "Orasul-fantoma".Mara ,fata bruneta si inalta inventase numele acesta pentru o alee intunecoasa si mereu umeda.Erau toate fascinate de cat de inalte pareau blocurile scorojite de un portocaliu mrdar si presarate cu incercari neindemanatice de graffti,desi aveau doar patru etaje.Nu numai acest detliu facea din alee un loc magic pentru aele:pe acolo nu trecea nimeni .Simteau ca astfel doar ele stiu de locul acesta ,simteau ca e secretul lor pe care nimeni nu-l putea afla.Era bucatica de oras care le apartinea.
Acolo ,fiecare dintre fetitele cu imbracate in uniforme rosii cu fuste cadrilate ,devenea o zana."

Singurul om pe care chiar il cunosc

Nu sunt rare momentele in care unii simt ca nu se cunosc nici pe ei insisi indeajuns,ca nu stiu ce vor de la viata(desi suna patetic ,intrebarea asta exista).Ma gandesc ca uneori si eu simt la fel,imi dau seama ca imi e greu sa ma recunosc chiar si pe mine insami,atunci cand in spatele meu se afla o multime de oameni care nu cred in mine.Si atunci ma intorc ,privesc si ma ciocnesc de un chip atat de binecunoscut.E chipul celui pe care il cunosc atat de bine.Da ,e un el , dar nu e vreun iubit,e doar fratele meu.Atunci ma intampina figura clara,cu pielea alba-rozalie,animata de unzambet larg si privirea gri -albastruie.Aata e unul din chipurile pe care le cunosc indeajuns de bine ca sa pot avea incredere in ce ascunde.
Amintiri?Ar fi mai mult de-o mie ,asa cum am scris mai inainte.Nu-mi mai amintesc nimic din ziua in care s-a nascut.Nici nu as avea cum sa imi amintesc ceva ,aveam un an fara cinci zile.
Prima mea amintire cu el e de cand eu aveam 3 ani ,iar el 2.Eram in curte ,soarele stralucea ca in fiecare vara acolo,iar noi ne jucam.A sunat mama si ne-a spus ca ne-a inscris la gradinita.De fapt nu e doar prima amintire cu Alex,e prima mea amintire.Mereu am fost impreuna ;la gradinita,la scoala ,in vacante.E drept , au fost si zile lungi in care n-eam despartit.Acum impartim timpul ,impartim locurile ,iar el ma blameaza pentru asta .Intotdeauna voi prefera mai multe despartiri scurte decat una definitiva.
Abia acum simt ca mi-e dor de omul cu care am impartit totul,de la idei la mancare , calatorii,haine.Acum imi vin in minte sfaturile lui optimiste,pe care mi le-a dat atunci cand nu imi era deloc bine.Atunci m-a sfatuit sa fac asa cum simt eu si mi-a spus ca nu trebuie sa fac ma obliga ceilalti,ci ceea ce eu cred ca trebuie facut.Imi explica ca doar asa nu voi regreta nimic.
El e oglinda mea putin mai blonda ,cu ochii albastii si cu un an mai mica.Rade cand eu rad,e trist cand sunt trista ,se bucura atunci cand ma bucur si mai ales,stiu ca atunci cand imi e dor de el si lui ii e dor de mine.(ca acum)


poza cu Lili facuta de Alex

De dragul de a-ti aminti ceva

A zis ,am scris si m-am gandit sa scriu o lista cu oamenii care inseamna mult pentru mine.Inseamna mult e tot una cu" am o mie de amintiri despre ei ",le recunosc vocea la telefon si le stiu zambetul.Era un om pe care voiam sa il las la sfarsit ,ca poate de ar ajunge sa citeasca asta , ar crede ca eu nu pot trece peste nimic. E omul ala zambitor care atunci cand ma intreaba "Ce faci?", ma face sa tremur sa rad si sa plang in acelasi timp.Si atunci cand telefonul meu il trezeste din somn are o voce calda si taraganata ,ca unui copil mic.Omul care la inceput mi s-a parut insensibil ,neinteresant ,pe care l-am descoperit singura ,in timp , si mi-am dat seama ce desi avea zeci de defecte , avea calitatile care pentru mine erau cele mai valoroase :imi aprecia gusturile ,ma critica uneori ,citea ce citisem eu si surprinzator ,ii placea si lui,imi cantase o melodie care ii placea fara sa stie ca o adoram,facea totul ca eu si lucrurile care imi plac sa ne simtim bine langa el.Nu-i nicio nevoie sa-i descriu fata ,zambetul , sau felul in care se imbraca.Nu e nevoie de nicio imagine pentru voi ,cei care cititi acum.Nu e nevoie pentru ca el e doar in mintea mea si da ,si in inima,desi ma lupta sa-l fac sa plece de-acolo.Tot ce vedeti voi nu e decat o sticla rece ,un om ca toti ceilalati care nu iti poate inspira nimic .Nu stiu de ce am vrut si cum am putut sa privesc dincolo de sticla rece,dar am reusit.

Poveste sentimentala

de Nichita Stanescu

"Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput. "