Zborul secundelor

Ceasul ticăie si nu uită niciodată vreo secundă.Ăsta e el;de-aia e ceas,ca să numere secundele,minutele,orele,zilele,săptămânile,lunile si anii.Tot,tot timpul,ca să-i arate şi miopului si ignorantului ca timpul trece.Şi n-o să poată nici miopul să se chinuie să revada ce-i în spatele lui, nici ignorantul să simtă ce nu a vrut să simtă ieri.
Ceasul de pe perete nu e potrivit,doar secundarul se mişcă.E de ajuns să vă arăt că timpul trece la fel din orice unghi veţi privi ceasul .V-aş ruga să priviţi din toate unghiurile.
Asta e partea ceasului,slujba care i-a fost dată din naştere ,sau mai precis şi cu mult mai corect,din fabrică pentru că el e un obiect , doar vă arată ,nu simte timpul care trece.Partea mea e partea de care cred că sunteţi măcar foarte puţin interesaţi.Ştiu sigur că voi nu sunteţi ceasuri,altfel nu aţi fi curioşi să aflaţi ce am de povestit.
Eu nu sunt ceas,cum voi singuri ar fi trebuit să vă daţi seama până acum.Eu simt timpul.Da ,din păcate ,eu simt timpul şi în ultimii anii parcă timpul a alergat la Jocurile Olimpice si a mai şi luat medalie.Iata-mă ,departe de podium ca o adevărată învinsă.Simt asta mai ales în legătură cu oamenii pe care i-am iubit mult,care erau lângă mine mai mereu şi pe care îi simţeam la rândul meu lângă mine.Ne priveam ,vorbeam ,alergam unii după ceilalţi şi mereu înţelegeam totul.Atunci nu erau spaţii goale între cunvinte.Şi am crescut şi odată cu noi au crescut şi spaţii mari şi de-un alb orbitor între cuvinte .Am crescut grăbit,haotic,forţaţi de exterior,de ce vedeam noi din spatele ferestrei.Am crescut în ritmul secundelor care veneau nebune una după alta şi pe care acum nici eu nici voi nu mai avem cum să le convingem să se întoarcă.Secundă după secundă s-au strâns bucuria,dezamăgirea ,fericirea,curiozitatea ,invidia,admiraţia,niciuna în aceeaşi cantitate la fiecare dintre noi.Aşa am început şi noi să fabricăm ceea ce adulţilor le place să numească cinic experienţă de viaţă.Sună urât,sună şi dur,dar ea reprezintă sintagma care se potriveşte cel mai bine.Acum nu mai alergăm în clasa din internatul din spatele şcoliii,acum alergăm orbi unii spre alţii,fară scop,fară speranţa că ne vom putea opri ca să ne tragem sufletul măcar o clipa şi cu din ce in ce mai multă răutate.Nu mai ştim să explorăm aleile umede şi întunecoase ale cartierului de blocuri.Acum credem că noi suntem cei care descoperim alei noi şi că suntem şi cei care ştiu unde conduc toate aleile noastre noi-descoperite.Nu ne-a oprit nimeni pe drum să ne spună că au mai călătorit şi altii pe unde păşim noi acum cu ignoranţă de cuceritori.N-a durat decât o înşiruire de secunde ca fiecare dintre noi să meargă pe propria alee „descoperită”,să ne îndepărtăm de clasa tapetată cu picturi infantile de unde plecasem cu toţii.Acum ne căutam unii pe alţii într-un întuneric în care abia ne putem ţine ochii deschişi,înconjuraţi de un aer rece care ne pătrunde până la oase.Când în sfârşit ne găsim,întunericul nu ne mai lasă să ne recunoaştem,ne face să uitam fel de fel de amanunte pe care înainte de zborul secundelor le ştiam.Astfel,a ne înţelege şi a ne privi devine o sarcina peste puterile noastre.Ochii se obişnuiesc cu întunericul şi devin leneşi ;nu-i mai caută pe cei pe care i-am pierdut pe drum.Ajungem să vedem doar umbrele din viaţa noastră ,nu oamenii pe care i-am iubit şi care n-eau iubit la randul lor.E trist ,nu,ce pot face nişte secunde adunate?Aţi zice că o secundă nu înseamnă nimic,dar cât înseamnă sute de milioane de secunde?Demult,cu puţin timp înainte de zborul secundelor,cineva ne-a întrebat dacă putem să calculăm numarul secundelor pe care le-am trăit până atunci.Am râs zicând că nu putem socoti doar de frica de a afla ceva ce ştiam oricum:fiecare clipă conteză,se adună cu alte clipe.Clipele celui care ne rugase să adunăm secunde au fost adunate intr-o zi de cel care priveşte şi face mai multe socoteli decât oricine,calculează extrem de bine şi e singurul care ştie unde duc toate aleile noastre.
Înapoi pe alei ne căutăm,ne căutăm haotic şi nu ne oprim.În acelaşi timp,fiecare mergem pe aleea noastră.Când ne regăsim,aproape orbi,rezistăm o clipă,acolo unde se intersectează aleile şi aflăm prea puţin din ce-a mai întâlnit fiecare din noi pe drum.Vederea slaba îngreunează totul.
Spuneţi-mi ,voi,umbre din întuneric,vom găsi într-o zi drumul înapoi sau de-acum înainte fiecare dintre noi e o umbra pe aleea “proprie”(cucerită în iluziile noastre)?

Despre mersul pe bicicletă

Când invăţa ceva nou ,îi era mereu teamă.Poate de aceea nu se jucase la fel de mult ca ceilalţi in copilărie şi îşi lăsase creativitatea sa trăiască doar în imaginaţie.Aşa a crescut mereu înconjurată de teamă.Teama de a nu dezamăgi.Şi trist este şi că teama fetei se împărţea pe din două.P de-o parte îi era teamă să nu se dezamăgească pe ea însăşi ,iar pe de altă parte să nu îi dezamăgească pe ceilalţi.Ultima teamă dintre cele doua era un sentiment foarte puternic.
Teama a convins-o întotdeauna că e nevoie de reguli.Şi aşa cum privea ea lumea prin sticla rece ce se aburea in zilele de iarnă,a început de devreme să îşi creeze propriile reguli.E drept,exagerez când spun asta ,căci nu-i nevoie nici măcar de vreun strop de creativitate atunci când vrei să faci nişte reguli.
A venit o zi în care şi-a spus că va încălca una dintre regulile ei.Şi-a înfruntat teama ,a luat lista de reguli şi aşa aspra cum era hârtia aceea ,o mototoli pana se făcuse moale şi aproape ruptă.Apoi luă foaia si o aruncă într-un colţ al camerei sale ,fară să mai privească cum primele creatii de-ale ei care puteau fi simţite intre degete,se afundau în praf şi întuneric.
În ritmul muzicii vechi pe care o asculta in fiecare zi,s-a hotărât păşind pe petice de zăpadă încă netopită,să schimbe ceva în viaţa ei.Se hotărâse să înveţe să meargă pe bicicletă.Când de-abia se urcă pe maşinăria de metal ,brusc,se facu primavară şi apoi,în câteva clipiri de gene,veni şi vara.Începuse să meargă pe drumul plat ,de asfalt negru,cu mâinile încordate pe ghidon,cu geanta de poştaş atârnându-i pe şoldul stâng,cu rochia albastră lunga ridicata de vânt deasupra genunchilor ,cu privirea dreapta şi cu gura-i zâmbitoare.În câteva minute,descoperi libertatea.E ra uriaşă,colorată,precum un tort cu mii de etaje acoperit de bomboane in toate culorile din care puteai să mănânci la nesfârşit ,fără sa te saturi sau te îngraşi.
Acum mergea cu părul fluturându-i in palele vântului cald de vară şi capul plin de vise.Crezu că ar fi interesant sa îşi schimbe drumul şi,fără sa vrea ,apucă pe o colină plină de bolovani.Urcuşul greu şi plin de zdruncinături îi sorbea cu nesaţ până şi ultimul strop de energie.Urcă uliţa şi se opri să respire aerul curat pentru câteva clipe.Avea chipul ud de sudoare,dar satisfacţia reuşitei îi păstra zâmbetul pe faţă.Hotărî că nu mai e timp de pierdut şi urcă din nou pe bicicletă.Merse străduţe multe,negre şi întortocheate,luminoase sau întunecate,dar nu îşi pierdu zambetul.Obosi,dar spiritul ei nu voia să recunoască lucrul ăsta.Cu o putere pe care nu o mai simţise ,începu să pedeleze atat de repede încat abia mai putea respira,iar roţile se loveau cu aerul ,nu cu asfaltul.Atunci apucă pe o străduţă îngustă care se prelungea într-un pod şubred de lemn putrezit şi apoi cobora într-o panta nu foarte lină.Şi coborî colina cu încredere in tot ceea ce cunoscuse pană atunci,ştiind că nimic nou nu se putea ivi în calea ei.Hotărî să coteasca la stanga pe o uliţa pietruită,dupa ce va fi coborat.Toate astea îi trecură prin cap într-o făramă de clipă,cu o viteză pe care numai încrederea în propriul ei vis ar putea crea-o.Dar nu putu să cotească,viteza cu care mergea era prea mare.De teama să nu cadă şi să se lovească ,aruncă bicicleta cu putere şi în cateva secunde îşi regăsi echilibrul.Cand ridică maşinăria de metal ,plastic şi cauciuc,observă că se stricase.Sărise lanţul ,dar ea nu ştia să repare o bicicletă.Nu se gandise de dianainte ca pentru a învăţa să meargă pe ea trebuie să şi cadă.Atunci ,merse pe langă bicicleta.Parea mult mai grea ţi abia o mişca,iar picioarele-i păreau asemea şi abia le mai tara.Mergea îngreunată de tristeţea propriului eşec.
Ajunse în curtea casei,apoi deschise usa garajului şi aşeză bicicleta în camera cea mai prăfuită şi întunecatăŞtia că nu avea cum să o repare vreodată.Spera nici sa nu se mai întoarcă in camera aceea.Credea că e o pierdere de timp pentru o fată ca ea să înveţe cum se repară o bicicletă.Şi-apoi,îi era teamă.Teamă că nu va reuşi.
Şi totuşi ,continua să fie confuză.Nu-şi putea explica cum de o fată ca ea ,care crescuse toată viaţa la campie,a putut să urce cu bicicleta ei toate colinele acelea.Nu reuşea să înţeleagă de unde apăruseră dealurile .
Astfel,se întoarse cu teamă cea veche în camera ei.Luă de pe podea hartia cu reguli,prăfuită şi aproape ruptă.Îsi dădu seama că e nevoie sa scrie alte reguli.De atunci ,însă,toate regulile le încălca la scurt timp după ce le scria.Nimic nu mai era la fel.Pană şi fata din acuarela de deasupra capului patului nu mai părea fericită că stă pe malul mării,ci zambea amar şi o privea speriată.
În zilele ploioase ,cobora in garajul de la subsolul casei şi mai arunca un ochi către bicicletă sau o ştergea de praf. Ofta şi se întreba: prea multe vise sau prea multe reguli?Ce poate fi mai rău?
Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată.Se mai spune şi că nici prima dragoste nu se uită niciodată.
Se spun multe...

O inimă respiră prin mii de oameni

Plec ,vin ,respir,mă intorc,tremur.trăiesc.Poate că dintre toate acestea,ultimul cuvânt e cel mai relevant.Trăiesc adesea prin lucruri si oameni.Altfel,cum aş putea oare?Am ales de ceva vreme să împart in două locurile ,şi aşa fara să vreau,am imparţit şi oamenii.Unii-abia îi cunosc ,alţii-mă aşteaptă să revin,alţii se prefac că m+au uitat,dar credeţi-mă ,tot mă aşteaptă şi aceştia.
Aşa m-am împărţit eu în aici şi acolo,în ei şi ei.Aici,inima respiră prin milioane de oameni.Aici totul e de o copleşitoare grandoare barocă.Plăcută ochiului,ce-i drept,grandoarea,dar uneori ,greu de suportat.Aici sunt oameni.Mulţi,mulţi,mulţi oameni,incât dacă i-ai aşeza unul lânga altul ar depăşi lungimea drumului meu spre casă.Şi sunt oameni,şi sunt mulţi,de toate felurile.Şi pentru că demult am zis că am să scriu despre ei,să vă conving că sunt in stare să mă ţin de propriile-mi cuvinte.

*

Primul om de-aici îmi e cunoscut din păcate doar într-o zecime,dar râmane una din amintirile cele mai vii.Nu mai e acum ,dar eu stau şi scriu din camera ei cu vedere la stradă,din locul unde stătea oglinda ei înaltă dintre ferestre.Mulţi ani trecuseră peste chipul ei şi i-l uscaseră,ii şterseseră privirea care te mai fixează doar in vechile ei fotografii.Ne despărţeau 82 de ani.Singurul lucru fizic pe care vi-l pot divulga...A văzut multe,şi,pentru mine,a lăsat în urmă tot atât de multe lucruri.Mi-a lăsat destule amintiri.A lăsat imaginile vii ale unei lumi pe care n-am putut să o cunosc de dinauntru.Medalionul ei stă agăţat la gâtul meu aproape in fiecare zi.Broşa ei din strassuri acoperită cu praf interbelic mă face şi pe mine sa strălucesc.Lanţişorul cu bila mişcătoare a ajuns şi la mine şi încă mai atrage priviri după ce a atârnat obosit la gatul ei şi-al mamei.Nu pot uită cât de importante au fost fotografiile şi mărunţişurile ei cotidiene pentru proiectul meu de la română.
De ce a păstrat femeia asta până şi un abonament de tramvai de acum cincizeci de ani?De ce au rămas atâtea lucruri mici din viaţa ei în mâinile mele?M-am întrebat de multe ori şi aproape ca de fiecare dată mi-am dat răspunsul singură.Iubea tot ce era al ei şi iubea o lume care se înecase in demult in uitare.Iubea,spre sfârşitul vieţii,doar amintiri clădite din praf şi molii.A vrut prea mult de la viaţa şi credea că este indeajuns de puternică pentru ca viaţa sa-i dea tot ce ea cere.A fost şi egoistă,căci altfel,acest articol nu era scris acum de o fată căreia i-ar fi stră-stră-mătuşă,ci probabil de vreo stră-nepoată.A învăţat să supravieţuiască prin ea însăşi.A ştiut să se resemneze când a fost nevoie şi să găseasca şi soluţia favorabilă ei.Nu s-a resemnat decât in doua privinţe:n-a renunţat la nimic al ei şi a vrut să trăiască pâna in ultimele zile.Poate greşea ,poate cerea prea mult ,atât de mult încât nu mai putea măsura cât cere vieţii.Dar cine sunt eu acuma ca s-o judec?Cine ştie dacă nu mi se va întâmpla la fel.
Îi datorez ceva important.Prin ea mi-am creat cel mai iubit vis la care am şi ajuns.

Cautari

Caut lumina,caci de la becul mic si fara puteri ce sta in spatele meu,nu ajunge prea multa in fata ochilor mei.Caut linistea in care sa pot incepe o alta liniste;somnul.Caut gandurile care m-ar putea ajuta sa scriu mai departe.Caut prin lume oamenii pe care ar trebui sa-i tin aproape.Caut o zi de fericire ,dar s-a pierdut pe drumul deja mers.
Ce-ar fi daca as opri timpul si m-as intoarce la lucrurile gasite,dar acum pierdute?As fi in stare sa fac ceva pentru a nu le mai pierde si a doua oara?Trebuie oare sa ne intoarcem la ce am pierdut pentru a recupera,sau pierderea e doar un semn ca trebuie continuata cautarea?Cautam,atunci,pentru a umple golul pierderii si pentru a avea mai mult de atat.
Am citit in atatea locuri si atatia oameni spun ca ,de fapt,in viata ne cautam pe noi insine.Mai degraba, tind sa cred ca ne aflam in cautarea modalitatilor de a ne schimba.Imi pare ca sunt precum o bucata moale de caciuc pe care incerc sa o intind cat mai mult.De cele mai multe ori, ea se reface,revenind la forma initiala,caci esenta personalitatii nu se pierde niciodata.Incercand sa trag cu mai multa putere,cauciucului se va rupe ,si o bucata mica din mine se va pierde pe asfaltul negru,contopindu-se cu lumea.Si restul,marea masa din care o particica s-a rupt,va ramane asa.Iata ca ne putem schimba uneori fara sa mai existe vreun drum de intors spre ce eram in trecut.
Ma repet acum(e un lucru care probabil sta in esenta):as vrea sa pot opri timpul si cautarea "eu-lui" meu si a "eu-lui" tau.As vrea sa fi ramas esente din trecut pentru totdeauna.
Dar poate-i mai bine asa, caci odata rupta particica de cauciuc(inima, minte,suflet;poate toate la un loc),doar un alt timp o mai poate aseza la loc.
Cautam pentru a umple golul pierderii si a avea mai mult de atat.Mult mai mult.

"Eu sunt cautarea mea de sine"
Mircea Cartarescu

Pentru ziua in care voi putea spune asta.

Back to the roots(si o poveste din locul cu radacinile)

Haide-ti sa ne imaginam ca nu mai avem un lucru(ceva nu conteaza ce) pentru o zi!Ziua va parea mai goala,urmatoarea zi si mai goala,si apoi, incet-incet ni se va face dor de lucrul acela.Veti simti ca va este dor de ceva ce poate inainte era insignifiant,poate chiar iritant,dar acum e altceva.Nu stit sa spuneti daca s-a transformat in ceva mai bun ,sau daca a ramas la fel.
Mai rau decat cu un simplu obiect este atunci cand renuntam la oameni,la locuri , la ideile noastre sau la sperantele pe care credeam ca le vom pastra mereu.Cred ca la acestea nu renuntam,in sensul pur al cuvantului,niciodata,doar le indepartam de mintea noastra.Le pastram totusi intr-o arhiva ostila si intunecoasa din inima noastra,acolo unde stau fara rasuflare toate amintirile pe care incercam sa le uitam.Suna paradoxal:"amintiri pe care vrem sa le uitam",dar da asa e,avem multe din acestea,sau poate am doar eu si traiesc cu impresia ca asa li se intampla si celorlalti.
Acum nu mult timp erau multi oameni,multe idei si un oras de care voiam sa scap.Pastrand tonul cu care am inceput,le-as numi "lucruri la care voiam sa renunt".Nu credeam ca voi reusi,dar iata-ma in alt loc,poate un pic mai singura decat atunci cand de-abia incercam sa visez.Dupa ce am renuntat la atatea,am inceput sa le simt lipsa.Asa cum am spus ,n-am renuntat in adevaratul sens al cuvantului la nici unul dintre ele;la unele ma intorc acum cu placere,iar pe altele le-am asezat cu grija in arhiva intunecoasa si incerc sa le pastrez acolo.
Ce inseamna amintirile fara rasuflare pentru mine?Poate ca sunt balariile uriase din spatiul verde din fata fostei scoli,poate ca sunt unii oamenii ipocriti care inca ma mai iubesc,poate ca e liceul cu cladirea lui comunista care m-a primit cu usile deschise,poate ca sunt ochii mari care se rotesc si privesc cu mirare tot peisajul acesta.Sunt lucrurile de care mi-am dorit sa scap,lucruri pe care le iubeam sau le uram ,dar pe care acum le privesc altfel ,doar pentru ca a intervenit in mine: nostalgia.
Cufundat adanc in praf si in tacere,asa era acum doar cateva zile orasul.Oricine ar intra pentru prima oara acolo ar spune ca sunt nebun cand afirm ca acolo sunt locuri pe care le iubesc.Atatea franturi de strazi care sunt comori pentru mine, atatea banci pe care mi-am petrecut sute de ore din viata,atatea ferestre si usi pe care le priveam minute-n sir...Fiecare lucru de acolo e legat de ceva ,e legat de vreo poveste sau ,de cele mai multe ori,din pacate,de un om.
Acum vine povestea din locul cu radacinile:

"Intr-o sala plina de copii si de zumzetul continuual acestora,o invatatoare incerca sa-si duca pana la capat ora de aritmetica,ultima din acea zi.Femeia era lunga si slaba,cu fata pamantie si cam uscata,dar era totusi o prezenta destul de placuta.Era un om interesant pentru cei saptesprezece omulte din clasa intai A.Desi erau un pic mai mult din jumatate dintr-o clasa obisnuita,invatatoarei nu ii era usor sa ii tina in frau.Avea o privire calda,cu ochii negri migdalati,intotdeauna conturati de o linie tremurata de tus negru.Pielea ei maslinie stralucea intr-un mod ciudat si violent din cauza machiajului.Avea chipul armonios cu buze simetrice ,perfect conturate , mari si un zambet candid.Asa o percepeau si cei de dinauntrul clasei si ii spuneau "doamna".
In timp ce "doamna" explica despre adunare si scadere ,susotelile fetelor de pe randul de la perete deveneau din ce in se mai pregnante.Mara era una dintre ele ,inalta incat puteai sa spui ca era in clasa a cincea .Nu era ea lidera grupului,de fapt aproape toate fetele erau ,intr-una din zile ,liderul grupului.Intotdeauna cu Mara era si Oana ,mult mai scunda ,purtand mereu ochelarii ei colorati cu gargarite.Printre ele mai era si Anda ,o fata zambitoare cu parul castaniu si lung ,curgandu-i pe umeri.Lili era mica si slaba ,avea parul blond ,tuns bob si ochelari rotunzi ,amintind de Harry Potter care urma sa fie eroul coilariei ei.Alexandra era mereu posesiva posesiva si rautacioasa ,dar ii trecea repede supararea despre orice cearta .Avea mereu parul prins in varful capului intr-o coada.Avea ochii mari si caprui ,iar atunci cand zambea tot chipul i se lumina.Nu in toate zilele , se alaturau grupului si nedespartitele Serena si Diana,bune prietene si in ziua de azi.Erau total opuse :Serena inalta ,deloc gratioasa pe vremea aceea,era inalta ,durdulie si avea parul tuns scut si castaniu inchis,iar Diana era miniona si foarte slaba cu o privire verde patrunzatoare.
Dupa ce cloputelul suna pentru a anunta sfarsitul zilei de scoala fetele isi stransera repede lucrurile ,le indesara in ghiozdanele colorate si iesira chicotind din clasa.Asta nu inainte da a-i spune un "buna ziua" taraganat invatatoarei lor.Mergeau pe coridorul ingust si intunecat din internatul liceului.(Clasele mici fusesera muatate in internatul liceului pentru a se evita aglomeratia.)Iesind in soarele de inceput se iau de mana si apoi sar.Mersera impreuna pana in curtea liceului.Acolo,langa terenul de sport era o baraca de metal vopsita in alb si verde-unul din chioscurile scolii,In fiecare zi una dintre fete "facea cinste",asa cum lor le placea sa spuna.Una dintre ele cumpara pentru toate celelalte cate un pahar de suc de la dozator.Vanzatoarea durdulie zi zambitoare le dadea cate un pahar de plastic alb umplut cu sucul colorat violent ,acidulat ,care avea zilnic acelasi gust artificial.Totusi ele sorbeau incet din paharul cu suc si se intorceau alene spre internat.Mergeau pe asfaltul plin de praf care si ridica in aer si le murdarea sosetele si gulerele bluzelor albe.Iesira si din curtea internatului si abia de-acum pot spune ca incepea incursiunea lor in oraselul gri.In dreapta era "locul unde duc oamenii gunoiul ",dupa cum spusese una dintre fetite.Acolo misunau mereu caini maidanezi imfometati si tiganusi care scotoceau dupa vreo bucatica de mancare.Chiar si acum,dupa multi ani,locul a ramas la fel ,iar izul de mancare stricata inca mai pluteste in aer.In fata lor se inaltau blocurile comuniste ca niste monstri hidosi.Desi erau cladiri tinere(aveau aproximativ douazeci de ani),aratau ca si cand ar fi trecut prin ambele razboaie mondiale si nimeni nu le-ar mai fi locuit de atunci.Pentru ele erau cele mai urate lucruri pe care isi inchipuiau ca le-ar putea vedea vreodata.Aveau sa-si dea seama ca pe lume exista si blocuri mai urate ca acelea si oameni rai si nedreptate,dar atunci viata li se parea la fel de colorata ca sucul din paharele albe pe care il sorbeau cu inghitituri mici.Ele isi continuara drumul spre stanga ,trecand pe langa o cladire ciudata care gazduia o brutarie si cativa maidanezi care dormeau fericiti in soare.Apoi patrundeau in "Orasul-fantoma".Mara ,fata bruneta si inalta inventase numele acesta pentru o alee intunecoasa si mereu umeda.Erau toate fascinate de cat de inalte pareau blocurile scorojite de un portocaliu mrdar si presarate cu incercari neindemanatice de graffti,desi aveau doar patru etaje.Nu numai acest detliu facea din alee un loc magic pentru aele:pe acolo nu trecea nimeni .Simteau ca astfel doar ele stiu de locul acesta ,simteau ca e secretul lor pe care nimeni nu-l putea afla.Era bucatica de oras care le apartinea.
Acolo ,fiecare dintre fetitele cu imbracate in uniforme rosii cu fuste cadrilate ,devenea o zana."

Singurul om pe care chiar il cunosc

Nu sunt rare momentele in care unii simt ca nu se cunosc nici pe ei insisi indeajuns,ca nu stiu ce vor de la viata(desi suna patetic ,intrebarea asta exista).Ma gandesc ca uneori si eu simt la fel,imi dau seama ca imi e greu sa ma recunosc chiar si pe mine insami,atunci cand in spatele meu se afla o multime de oameni care nu cred in mine.Si atunci ma intorc ,privesc si ma ciocnesc de un chip atat de binecunoscut.E chipul celui pe care il cunosc atat de bine.Da ,e un el , dar nu e vreun iubit,e doar fratele meu.Atunci ma intampina figura clara,cu pielea alba-rozalie,animata de unzambet larg si privirea gri -albastruie.Aata e unul din chipurile pe care le cunosc indeajuns de bine ca sa pot avea incredere in ce ascunde.
Amintiri?Ar fi mai mult de-o mie ,asa cum am scris mai inainte.Nu-mi mai amintesc nimic din ziua in care s-a nascut.Nici nu as avea cum sa imi amintesc ceva ,aveam un an fara cinci zile.
Prima mea amintire cu el e de cand eu aveam 3 ani ,iar el 2.Eram in curte ,soarele stralucea ca in fiecare vara acolo,iar noi ne jucam.A sunat mama si ne-a spus ca ne-a inscris la gradinita.De fapt nu e doar prima amintire cu Alex,e prima mea amintire.Mereu am fost impreuna ;la gradinita,la scoala ,in vacante.E drept , au fost si zile lungi in care n-eam despartit.Acum impartim timpul ,impartim locurile ,iar el ma blameaza pentru asta .Intotdeauna voi prefera mai multe despartiri scurte decat una definitiva.
Abia acum simt ca mi-e dor de omul cu care am impartit totul,de la idei la mancare , calatorii,haine.Acum imi vin in minte sfaturile lui optimiste,pe care mi le-a dat atunci cand nu imi era deloc bine.Atunci m-a sfatuit sa fac asa cum simt eu si mi-a spus ca nu trebuie sa fac ma obliga ceilalti,ci ceea ce eu cred ca trebuie facut.Imi explica ca doar asa nu voi regreta nimic.
El e oglinda mea putin mai blonda ,cu ochii albastii si cu un an mai mica.Rade cand eu rad,e trist cand sunt trista ,se bucura atunci cand ma bucur si mai ales,stiu ca atunci cand imi e dor de el si lui ii e dor de mine.(ca acum)


poza cu Lili facuta de Alex

De dragul de a-ti aminti ceva

A zis ,am scris si m-am gandit sa scriu o lista cu oamenii care inseamna mult pentru mine.Inseamna mult e tot una cu" am o mie de amintiri despre ei ",le recunosc vocea la telefon si le stiu zambetul.Era un om pe care voiam sa il las la sfarsit ,ca poate de ar ajunge sa citeasca asta , ar crede ca eu nu pot trece peste nimic. E omul ala zambitor care atunci cand ma intreaba "Ce faci?", ma face sa tremur sa rad si sa plang in acelasi timp.Si atunci cand telefonul meu il trezeste din somn are o voce calda si taraganata ,ca unui copil mic.Omul care la inceput mi s-a parut insensibil ,neinteresant ,pe care l-am descoperit singura ,in timp , si mi-am dat seama ce desi avea zeci de defecte , avea calitatile care pentru mine erau cele mai valoroase :imi aprecia gusturile ,ma critica uneori ,citea ce citisem eu si surprinzator ,ii placea si lui,imi cantase o melodie care ii placea fara sa stie ca o adoram,facea totul ca eu si lucrurile care imi plac sa ne simtim bine langa el.Nu-i nicio nevoie sa-i descriu fata ,zambetul , sau felul in care se imbraca.Nu e nevoie de nicio imagine pentru voi ,cei care cititi acum.Nu e nevoie pentru ca el e doar in mintea mea si da ,si in inima,desi ma lupta sa-l fac sa plece de-acolo.Tot ce vedeti voi nu e decat o sticla rece ,un om ca toti ceilalati care nu iti poate inspira nimic .Nu stiu de ce am vrut si cum am putut sa privesc dincolo de sticla rece,dar am reusit.

Poveste sentimentala

de Nichita Stanescu

"Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput. "

Despre oameni

Voi incepe un sir,sper eu lung, de descrieri ale oamenilor care sunt sau care macar au fost importanti pentru mine.Desi la inceput mi-am propus sa postez numai scrieri legate mai degraba de literatura decat de un jurnal ,se pare ca nu m-am putut abtine sa las o parte din viata mea aici.

Vis de iarna

Privesc totul de undeva din neant o ata gri ,subtire care are atarnat de ea un cub de sticla .Nu e timp, nu e nici spatiu, nu e nici 2009 sau 1939,nu stiu. O latura a cubului se dechide si pot privi ce e inauntru.
Un aer rece ii intra printre multele randuri de haine care a r fi trebuit sa o ajute sa supravietuiasca dupa-amiezii reci ce devenea incet-incet o seara nemaipomenit de geroasa.Fulguia incet,lenes,de parca timpul adormise in cubul de sticla si nu stia daca se afla in oraselul gri al zilei de azi sau daca era in Bucurestiul amintirilor strabunicii.Fulgii reci isi traiau neputinciosi viata lor de cateva clipe,fluturau alene prin aer,cand la dreapta,cand la stanga,apoi,inevitabil,cadeau in gol,in "abisul negru",lovindu-se de asfalt.Se topeau lasand in urma o mazga hidoasa si tristetea ca exista multe lucururi efemere:fulgi de zapada care traiesc doar cateva clipe,iubiri ce dureaza luni pline de furtuna.
Picioarele-i subtiri tremurau in ciorapii negrii, cu ochiuri maricele care formau un model cu dungi verticale.Asezate in botinele inalte,pareau si mai subtiri,mai fragile ,si parca tocul exista doar ca s-o separe de pamant.Din haina de blana argintie coborau volanele negre ,de matase ,ale rochiei,care fluturau incet in bataia vantului rece.Tremura neputincioasa si,crezand ca nu i-ar mai fi atat de frig,isi ridica gulerul hainii in jurul gatului.Mai sus se contura barbia ei alba,apoi buzele pline inrosite de vant si frig si o privire patrunzatoare.Privirea nu ti se putea opri in alta parte decat la ochii ei negrii,marginiti de-o parte si de alta cu gene lungi,negre si dese.Din palaria mica.rotunda,cu boruri aproape inexistente,rasareau pletele ei blonde ,de culoarea nisipului care cadeau pana la jumatatea gatului.Acum ,isi indesase parul in gulerul de blana si inainta grabita spre o cafenea care era pe partea stanga a strazii,cam la doua colturi distanta.Merge cu dificultate(probabil din cauza tocurilor inalte),ca o papusa careia nu ii poti indoi picioarele ,tremura ca fulgul de zapada ce i se asezase intre gene si suiera printre dinti cuvinte nu tocmai frumoase despre "de ce iesise ea din casa pe o asemenea zi?".
Traverseaza repede ,temandu-se sa nu fie calcata de masina neagra care inainta pe sosea.
Desi era trecut de jumatatea iernii si in aer erau vreo cateva grade sub zero,cei de la cafenea inca mai pastrasera vreo trei mese cu scaune afara.La o masa rotunda cu trei picioare de fier forjat ,care se terminau in cate o mica spirala,stateau doi barbati.Unul dintre ei o striga pe fata:
-Marie!Vinooo!
Fata doar schiteaza un zambet si se indreapta spre masa celor doi .
-O,Doamne!Credeam ca nu mai ajung la tine pe o zi ca asta.
Unul dintre cei doi barbati,cel care a strigat-o ,se numea Aidan ,o ascultase cu o atentie cutremuratoare.Parca ii sorbise fiecare cuvant rostit si il asezase in inima.Barbatul era tanar ,avea probabil putin peste douazeci de ani.Purta pe cap o palarie neagra si era imbracat cu o redingota de aceiasi culoare.Un fular dematase violet inchis ii infasura gatul.Avea pielea usor inchisa la culoare,buzele rozalii si perfect conturate.Intre ele statea o tigara din care tragea nepasator,fiind inca revasit de prezenta tinerei.
-Nici eu n-as fi crezut ca ai sa vii...Oricum ,eu tot eram in oras.N-am ce face in casa ,ii replica Aidan.
O privea cu ochii lui mari ,caprui si ii zambeste.Maria ii zambeste si ea ,cu o mica strangere de inima.Prietenul barbatului avea capul descoperit si purta un trench bej si un fular ecosez.Fuma si el ,si sorbea rar dintr-o ceasca de portelan pictata cu trandafiri rozalii ,umpluta cu cafea neagra.O saluta si el pe fata si ii trage un scaun ,rugand-o sa ii acompanieze.Tot el,merge inauntrul cafenelei si comanda o cafea cu lapte pentru Maria.
-De ce m-ai chemat?Ti-a luat cativa ani buni ca sa-ti vina mintea la cap.
-Putem sa discutam si noi fara sa-mi arunci mereu cate ceva in fata?o intreba barbatul pe jumatate dezamagit,pierzandu-si zambetul.
-Bine,am sa te ascult.Totusi, gestul de a ma invita aici e unul frumos.Nu te credeam in stare de asta.
Intre timp,prietenul lui Aidan se intoarce si ii aduce Mariei cafeaua cu lapte.Tace si ii lasa pe cei doi sa vorbeasca.
-Am doua motive pentru care te-am chemat.Primul e ca mi-a fost foarte dor de tine in anii astia si al doilea ca am un lucru foarte drag tie care a ramas la mine.
-Ma faci curioasa...spuse fata zambind.
Barbatul deschide paltonul de stofa ,si din buzunarul interior scoate un medalion de argint,rotund ,care atarna de un lant subtire.
-Sunt...Sunt surprinsa.N-am mai avut parte niciodata de o surpriza ca asta.Cu atat mai putin din partea ta.Mi-ai oferit numai surprize neplacute.
-Uite ca te pot surprinde si in bine ,ii zise Aidan cu jumatate de gura zambind.
Medalionul din mana tanarului stralucea inca,desi era vechi de mai bine de jumatate de secol.Pe el erau gravati trei oameni,intr-o barca ,plutind pe o mare involburata.Barbatul se indreapta spre Maria ,lasa in jos gulerul de blana argintie si ii prinde medalionul in jurul gatului.O priveste lung si ii zambeste.Maria ii zambeste,apoi priveste si spre tanarul in trench si dupa il intreaba pe cel din fata lui:
-Pot sa te sarut?
Prietenul lui Aidan rade infundat si zice:
-Mai si intrebi?Crezi ca nu vrea?
Atunci Maria se ridica de pe scaun ,isi incolaceste bratele in jurul gatului vechiului ei iubit,simtind matasea fina a fularului lui.El o cuprinde de talie ,o tine strans ,inchid amandoi ochii si o saruta.Ii deschid si atunci se mai saruta o data.Era fericita.I se citea asta in zambet.
Barbatul ii zice razand usor:
-Ardeam de nerabdare sa te sarut.Uitasem cum e...
Se intoarce si isi priveste prietenul ,apoi ii spune:
-Noi mergem sa ne plimbam putin.Nu ne astepta ,de fapt.Ne vedem maine la pranz.Trec eu pe la tine .La revedere!
-Pe curand!raspunse tanarul barbat imbracat in trech-ul bej.
Maria schiteaza si ea un gestd e despartire ,caci tanarul nu era una dintre persoanele pe care le avea la inima.
Prin seara friguroasa ,cu vantul ce deja se intetise si devenise aproape viscol, cei doi se plimbau pe o strada aproape goala.Noaptea cauta cu orice pret sa soseasca si pe strada lor.Astfel , un intuneric dens plutea printre cuvintele indragostitilor,iar felinarele cu lumina lor galbuie nu pareau sa invinga obscuritatea noptii.

Les amoreaux de Paris

Eu si cu tine

Cred ca e o dimineata buna pentru a renunta...As renunta .Simt ca am toata puterea sa fac asta ,dar totusi visul inca exista.Nu stiu ce sa fac.

Doru-i trecator...

Mi-e dor de tot ,de tot ce e acum departe de mine.Mi-e teama ca intr-o zi din departarea asta fizica o sa se desprinda inca o departare:fata de sufletul meu.Mi-e teama ca in ziua aceea ma voi trezi ravasita si voi realiza nu-mi mai amintesc nimic din visul primaverii.Si voi incepe sa plang,iar lacrimile sarate or sa mi se prelinga incet pe obraji.O sa-mi iau capul intre maini si lacrimile or sa-mi inunde chipul asa cum candva amintirile imi inundau sufletul.Voi incerca sa ma opresc,dar nu voi mai plange decat in ziua in care voi visa din nou.
Astept dimineata aceea de luni bune.O astept cu teama si nerabdare apriga in inima mea.As vrea si n-as vrea sa uit.Inchid ochii si visez.Visez ,cat mai pot,cat inca farama de speranta ma mai lasa.Si visez ca am toate lucrurile de care mi-e dor:

• am strada mea veche , cu coltul ei pazit de-o salcie batrana
• am orasul gri, sufocat in praf si soare
• am strada ta ,cu blocuri stacojii si vernil murdar si ferastra ta de la etajul patru
• am strada ta lata si soarele de mai de deasupra ei
• am zapada care era in parc la sfarsitul de februarie
• am zambetul tau
• am bicicleta ta gri si veche
• am aleea si cotlonul undene intalneam(pe care l-au inchis cu un gard cu gard de tabla)
• am tenesii tai galbeni
• am bretonul meu pe care vantul il flutura int-o dupa-amiaza de martie
• am un soare care apune adormind in apa raului si tu privindu-l
  

Am totul si parca n-as renunta azi.Poate maine...


"Flori de dor la geamul meu
Luna canta valsul tau."(Iris- Ultima toamna)

Oglinda

"Te asezi in fata oglinzii si vorbesti.Crede-ma ca la inceput va fi teribil de greu ..."Pareau doar cuvintele pompoase ale unei femei de vreo destule zeci de ani incorsetate intr-un cliseu alb-negru.Cliseu,la prima vedere cuvinte goale,ca un aluat de eclere fara crema la mijloc,subtire,uscat si rigid.

Termin de scris si cuvintele imi reapar in minte.Merg spre oglinda.Imi analizez chipul.Imi sterg tusul care se intinsese in jurul ochilor si imi desenase cearcane cenusii.Imi aranjez bretonul.Apoi imi dau parul dupa ureche,dupa il aranjez cum era inainte.Nu ma mai opresc din a-mi gasi cusururi ,poate doar ca sa nu deschid gura.Cuvintele pe care vreau sa le rostesc stau undeva prin gat ca niste bucati de gheata care or sa-mi zgarie beregata in drumul lor spre a iesi in aer.Ma privesc in continuare ,mai critic ca niciodata si deschid buzele,iar printre ele nu reuseste sa iasa decat un "a" a carui gheata se topeste repede.Nu mai pot.E prea greu.Asta sunt.Nici singura ,nici cum mine nu pot "sa intretin o conversatie".Ma retrag. Revin peste cateva minute,dar ma asez mai departe de oglinda.Imi amintesc ca sunt si eu "adolescentul miop"si ca asa detaliile chipului palesc in ceata.

N-as fi crezut ca a ma confrunta cu mine e atat de crunt.Am dus lupte asemanatoare doar cu gandul.Ochii imi sunt cei mai aprigi dusmani,iar oglinda-o spioana de razboi ,care mai e si turnatoare pe deasupra.Respir usurata cu gandul ca oglinda mea arata doar ce e pe dinafara.Daca as avea o oglinda care sa-mi arate ce am in minte si in inima;m-ar ucide.Incer acum ,greoi,fara talent ,sa oglindesc pe hartie sufletu-mi si mintea-mi.Hartia mea e mata,nu poate sa reflecte lumina,dar imi capteaza si imi reflecta ganduri si sentimente.

Si-acum ,in gand ,fac din hartie oglinda si imi vad sufletul:

-o parte maricica in centru de un ciclamen destul de viu

-un coltisor intunecat,albastru nocturn(ca atunci cand te-am cunoscut)

-restul e portocaliu si rosu-foc

Arunc salul rosu peste umeri si aplec capul pe freastra.E alta strada si aaah! uite ca e si alt oras!E noapte la fel de albastra si la fel de tacita ca atunci.Am auzit doar un claxon acum,cu un ecou prelung.

Si uite!Fereastra-i o oglinda si buzele imi impietresc si-n fata ei.

Matematica

Pe tavanul alb de deasupra ochilor mei atarna o lampa cu patru abajururi;doua cate doua.Lampa se aprinde de la un intrerupator cu doua butoane.Patul in care stau are doua perne pe el ,iar in fata lui,doua cate doua stau perechi usile sifonierului.In dreapta usa dubla e flancata de doua draperii rosii si grele care imi inghit lumina din camera cand se intalnesc.In stanga alte perechi:doua calorifere si doua ferestre.Doua noptiere cu cate doua sertare imi pazesc patul.In penar am doua pixuri cu cu pasta albastra.Pe birou stau doua dictioanere cu cate doua limbi in ele.Langa ele un vraf de carti in care zac doua carti de geografie albastre identice. Spune-mi,suntem identici?
De ce doi e peste tot si doi vrea sa plece din mine?O umbra obosita,sleita de puteri,tot incearca sa se desprinda de inima mea care bate ritmic .Si nu vreau ca umbra sa se dezlipeasca de acolo si am lipit-o cu scotch facut din vise naive.Si cand scotch-ul se mai rupe sau se dezlipeste,jupoaie un strat de carne rosie din inima mea.Si eu plang si inima mea bate tare-tare in ritmul zilelor de vara in care umbra era om si n-aveam nevoie de vise ca s-o imprim pe suflet.
In dimineata asta m-am hotarat.O sa fac o scadere si din doi ,arunc umbra si raman doar EU.Deschid ochii si imi dau seama ca exista o singura viata, un singur timp si ca am un singur suflet.Doi ramane in afara, in banalul din gropile asfaltului si din blocurile stacojii si vernil murdar,iar pe unu il port in suflet si in minte.

Anotimpurile

Era prea frig ca sa nu-mi tin mana in buzunar si sa o tin pe mana ta…Ma imbracasem in haina groasa ,noua,dar care imi dadea o mancarime iritanta.Si frig ,frig,atat de frig incat nu puteam nici sa te privesc,iar ochii tai mari si sticlosi se acoperisera cu gheata.Eram langa tine,dar nu puteam sa te privesc,nu puteam sa ma apropii ca declansam furtuna norilor negri de deasupra noastra.Nici tu nu puteai si iti era si tie frica.
Am asteptat asa primavara langa tine,dar parca iarna ca aceea nu mai traisem.Gerul ma facuse de metal si nu te mai simteam si doar un soare de aur clocotind putea sa ma topeasca.Apare ,rotund ,stralucitor , pe cer .Acopera norii…Ma orbea si nu stiam ce sa fac ,cum sa fac:sa privesc spre el sau sa intorc capul.Tu urci usor ,incet,nu te grabesti deloc,il iei de acolo si te imbraci in el.Imbratisarea de foc m-a topit,m-a topit si am ramas lipita de tine ,n-am mai putut sa-ti dau drumul.Era cald in sfarsit,doar noi eram calzi.Cand m-am uitat in jur:ger si iarna si norii pe cer.

Dand praful la o parte

O dimineata ca oricare alta...Se trezeste de devreme,merge mecanic spre fereastra,o deschide si priveste. Orasul i se deschise in fata ochilor asa cum il stia de mai bine de paisprezece ani,tern ,gri,iar aerul rece al iernii ii patrunse prin nari inghetand-o,ajungandu-i pana in suflet. Lasa fereastra deschisa si isi continua treburile in timp ce in mintea ei se adunau din ce in ce mai multe intrebari.Chipul ii era marcat de emotie necunoscuta pe care nu reusea sa o interpreteze, dar ale carei semne i se simtea chiar si in privirea putin trista. Ziua se derula in acelasi mod ce ii era preabine cunoscut...avea in minte aceleasi dileme ,aceleasi intrebari enervante de-a dreptul, ale caror raspunsuri obosise sa le mai caute.Se intreba de ce se agita atata ca sa fie totul bine cand totul era departe de a fi..bine. Isi ia paltonul lung si greu din cuier si pleaca afara din casa sperand ca va fi altfel.Afara o intampina din nou gerul...il simtea taios cum patrundea chiar si in hainele groase pe care le purta in acea dupa amiaza de februarie.Totul era rece in jurul ei, nimic nu rezona niciun sentiment.Parea ca indiferenta iernii si raceala de metal acaparasera totul.Coltul strazii amortise si el ,din cand in cand ea mai putea zari cate un trecator-tipicul roman plictisit de viata cu figura acra si zambetul sters demult de pe chip-,asta era tot peisajul.Timpul incremenise in ochii ei ,insa era acolo de mai bine de douazeci de minute ce ii pareau a fi ore in acea asteptare care emotiona atat de mult.Si care in orice poveste siropoasa ..romantica de dragoste , cum vreti voi sa ii spuneti, apare El.Motivul lungii ei asteptari.El si ea se iau de mana ,se saruta si pornesc pe un drum urat gri cu multe gropi in asfalt,infruntand poate prea multe lucruri.Dar intr-o zi insorita drumul lor gri se sfarseste ,ea pleaca plangand ,el ramane departe asteptand poate o alta zi geroasa de februrie.Dar in drumul asta greu ea a invatat sa isi dea seama ca emotia din acea dimineata nu era doar o emotie era un sentiment,era cel mai nobil si mai frumos sentiment ,cel fara de care nimeni nu poate fi fericit.